Potrivit prevederilor legale, persoana care se află în posesia unui bun mobil este prezumată a fi proprietarul acestuia. Posesia bunurilor mobile are ca efect principal dobândirea, în anumite condiții, a dreptului de proprietate.
Pentru ca posesia să producă efecte juridice, posesorul nu trebuie să se folosească de bun știind că urmează să îl restituie adevăratului proprietar, ci este necesar ca acesta să se considere însuși proprietarul bunului și să exercite posesia cu bună-credință. Posesia este exercitată cu bună credință atunci când este reală (adică posesorul stăpânește bunul în mod direct, nu prin alte persoane) și neviciată (adică bunul nu este obținut în mod forțat și este folosit continuu).
Persoana care cu bună-credință cumpără un bun mobil de la un neproprietar, devine proprietarul bunului de la momentul luării sale în posesie efectivă. Cu toate acestea, dacă bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar, acesta din urmă are dreptul de a-l revendica în termen de 3 ani. În această situație, cumpărătorul este considerat de bună-credință dacă nu cunoștea și nici nu trebuia să cunoască, după împrejurări, lipsa calității de proprietar a vânzătorului.
Ce mai trebuie să știm? Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc sau de la o persoană care vinde în mod obișnuit bunuri de același fel, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă în termenul de 3 ani, posesorul de bună-credință (cumpărătorul) poate reține bunul până la indemnizarea sa integrală pentru prețul plătit vânzătorului.
Te-ar mai putea interesa Ce este tacita relocațiune.
