Prescripția și decăderea sunt sancțiuni civile aplicabile titularului unui drept (creditorul) care a rămas în pasivitate și nu a efectuat demersurile judiciare, în termenul legal (denumit termen de prescripție sau, după caz, decădere), pentru obținerea unui titlu executoriu (atunci când este cazul) și/sau executarea silită a debitorului.
Prescripția nu atrage pierderea dreptului creditorului, ci conduce la imposibilitatea recunoașterii lui pe cale judecătorească și valorificării prin executare silită. După împlinirea termenului de prescripție, legea nu interzice demararea procedurilor judiciare însă, în acest caz, debitorul poate invoca excepția prescripției, ceea ce va conduce la pronunțarea unei soluții de respingere a pretențiilor creditorului sau a cererii de executare silită.
Atunci când pasivitatea creditorului este justificată de existența unor impedimente, care l-au împiedicat să declanșeze procedurile judiciare, acesta poate solicita instanței de judecată repunerea în termen, sub condiția declanșării procedurilor în cel mult 30 de zile de la data la care au încetat motivele care au determinat depășirea termenului de prescripție.
Spre deosebire de prescripție, decăderea atrage însăși pierderea dreptului și poate fi invocată inclusiv de instanța de judecată din oficiu. Decăderea este aplicabilă în cazurile prevăzute de lege sau atunci când părțile stabilesc un astfel de termen.
Ce mai trebuie să știm? Executarea voluntară de către debitor a obligației prescrise nu este supusă restituirii, fiind considerată o executare valabilă chiar și atunci când debitorul nu știa că termenul de prescripție s-a împlinit.
Te-ar mai putea interesa Care sunt termenele de prescripție.
